Farmazonul din Hârlău
Spectacol de teatru

Junele Vasile Alecsandri se întoarce la sfârșitul anilor 30 ai secolului al XIX-lea din Franța înaripat de idei moderne, dar și cu adânci impresii adunate din sălile de teatru frecventate cu tenacitate la Paris. Găsește în țară o stare jalnică a teatrului. Puținele trupe oferă publicului din Iași reprezentații căznite cu un nivel artistic extrem de precar. Își dau concursul câteva trupe străine în săli improprii iar repertoriul este total rupt de realitatea românească. Vodeviluri franțuzești, piese bulevardiere și operete italienești, doar asta putea să vadă publicul ieșean. Cea mai mare problemă era însă limba română. Majoritatea publicului priveau cu scepticism chiar și ideea de spectacol în limba română. Se susținea că limba română nu este potrivită pentru un act teatral.

Alecsandri își propune ca scop să spulbere aceste idei retrograde și pentru asta, alături de M. Kogălniceanu și C. Negruzzi purced la înființarea Teatrului Național. Dintr-un entuziasm fără seamăn Alecsandri scrie „Farmazonul din Hârlău” care, cu toate imperfecțiunile sale, este o piesa originală, bine închegată și poate fi considerată piesa cu care s-a născut Teatrul Național în România. Alecsandri, grăbit fiind să dea pentru proaspăt înființatul teatru o piesă, scrie cu repeziciune „Farmazonul din Hârlău”, iar pe 18 noiembrie 1840, piesa scrisă într-un stil simplu și conform atât cu gradul de educație al publicului cât și cu talentele începatoare a noilor amatori de teatru autorului, este jucată pe scena Teatrului Național, fiind la cortina finală ovaționată îndelung de către spectatori. Spectatorii au simțit că se află în pragul unui eveniment important. Evenimentul este într-adevăr uriaș! În seara aceea a răsunat pe scenă graiul românesc și puțini, probabil, au fost cei cărora nu le-a plăcut. Prin această reprezentație s-a săvârșit un pas determinant pentru viitorul artei teatrale românești. Limba română câștigă o bătălie grea pe propriul său teritoriu.

Pe scurt despre „Farmazonul din Harlau”: un tânăr aspirant la mâna fiicei slugerului Ganganu, pe nume Pestriţ, care vine de la Hârlău, nimereşte pe mâna câtorva boiernaşi ieşeni dornici de distracţie şi de pertreceri pe gratis. Pestriţ vine cu două scopuri la Iaşi: să se însoare şi să intre în societatea… farmazonilor. Este stranie această dorinţă a unui boiernaş de la ţară și constituie de fapt deliciul acestei mici piese. Pentru a împiedica logodna lui Pestriţ, aceşti mici escroci de la Iaşi se dau drept o societate francmasonă şi se obligă să-l primească pe Pestriţ în rândurile lor.

Comedia capătă valenţe groteşti prin felul cum îşi închipuie bonjuriștii ceremonia de primire în loja masonică. Ceremonia se desfăşoară, unde altundeva, decât in pivniţă. Naivul Pestriţ este supus la aşa zisele încercări ale lojei, este pălmuit, invocă trăsnetul, se întâlneşte pe tărâmul morţii cu alţi pretendenţi la loja masonică, care rătăcesc de săptămîni întregi şi nu-şi găsesc salvarea. Într-un final Pestriţ îşi pierde drepturile de logodnic şi mai află că de fapt i s-a făcut o farsă şi nu este nici farmazon. Îndurerat, Pestriţ se întoarce la Hârlău.

O poveste scrisă cu mult nerv si umor.

Cu „Farmazonul din Hârlău”, comedie în trei acte, începe istoria acestui teatru. Premiera a avut loc într-o zi de luni, 18 noiembrie 1840 și cu această ocazie a fost lansată și cartea, cu legătură de epocă, cotor și colțare de piele. Cartea are 50 de pagini, este scrisă în limba română, dar cu caractere chirilice.

Deci, în 2020 se fac 180 de ani de la scrierea si montarea piesei. Regia a fost a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale. Aceasta data este consemnată ca începutul Teatrului National și prima piesă romanească jucată la Teatrul Național în România.

Regia: Ion Sapdaru
Decor: Cătălin Târziu
Costume: Alina-Dincă Pușcașu
Mișcare: Alice Veliche
Aranjament muzical: Daniel Mușetoiu
Asistenți regie: Radu Mihoc, Francisc Bucur
Lumini: Florin Simion, Cristian-Gabriel Bortoș
Sonorizare: Robert Mihalache

(Vizionați Azilul de noapte și Nunta)