Ceainicul
Povestită de Marian Negrescu
Eram nouă în cartier. Blocul nostru, singurul dat în folosință, era numai pe jumătate locuit. Alte două blocuri gemene se aflau încă în construcție. Cu alte cuvinte, un adevărat șantier.
Materialele aruncate peste tot, ciment lemnărie, munți de nisip, bare de fier, gropi de gunoi îmi făceau viața imposibilă. În schimb, cei doi băieți ai mei se simțeau minunat în această harababură pe care o socoteau plină de pitoresc.
La nici cinci minute distanță de blocul nostru era un deal împădurit. Tufișurile creșteau sălbatec, printre copacii de pin sau brad (recunosc rușinată că pentru mine era tot una) înmiresmând aerul cu parfum de cetină și pardosind cărările cu nenumărate conuri verzi sau maronii. Era plăcut să te plimbi în acel loc, de fapt, un fost șantier de săpături arheologice, m-au informat copiii, cunoscători ai împrejurimilor.
Puteai găsi acolo monede, cioburi, ba cu puțin noroc chiar un vas întreg.
Și se pare că băieții mei au avut. Într-una din expedițiile lor de cercetare au adus acasă un ceainic mic de lut. Avea exact forma obișnuită, gura alungită și destul de meșteșugit executată. Un desen șters se întrezărea pe burta lui, semănând cu un cap de bătrân, purtând pânza tradițională a musulmanilor adunată în jurul frunții.
Reviewuri pentru: Ceainicul