Lună: mai 2021

Psihologia poveștilor este studiată de peste 60 de ani, iar implicațiile acesteia în dezvoltarea umană continuă să uimească. Există o nevoie umană primară de a spune și a asculta povești ce ne influențează pe toți, fie că suntem povestitori sau ascultători.

Philip Pullman , un scriitor de succes, încadrat de The Times ca fiind unul din cei mai importanți scriitori din 1945 până în prezent – a spus odată: „După hrană, adăpost și companie, poveștile sunt lucrul de care avem cea mai mare nevoie în lume”.

Există puține medii mai captivante decât o poveste bine spusă. De la ce s-a întâmplat, ce se va întâmpla în continuare până la conexiunile personale pe care le facem prin personaje și evenimente, toată lumea de la copii la adulți îndrăgește poveștile.

Ceea ce poate nu știți este că poveștile sunt o parte integrantă a artei persuasiunii – puterea de a convinge auditorul că povestea e reală. Cei din domeniul vânzărilor și al marketingului știu de multă vreme că poveștile depășesc datele statistice – care sunt reci și distante, când vine vorba de convingere, deoarece poveștile sunt mai ușor de înțeles.

De ce avem nevoie de povești

Încă de când suntem copii, asimilăm informații  și parțial experiențe despre lume exterioară prin povești. Este mai ușor pentru noi oamenii să ne transpunem în personaje și să de identificăm cu anumite întâmplări similare cu cele trăite de noi sau de cei apropiați.

Mulți oameni sunt  reticenți la ideea că poveștile sunt cel mai bun mod de a comunica, deoarece consideră că „faptele” sunt cele mai convingătoare piese de conținut pe care le pot furniza. Nu este așa și istoria ne-a dovedit asta. Social media ne-a arătat mai clar decât oricând că cine are de spus o poveste va găsi întotdeauna un auditorul interesat, mai ales dacă povestea este interesantă.

Poveștile țin de arta comunicării, de relaționarea între povestitor și audiență, de felul în care  povestitorul reușeste să transmită emoții, stări sau să determine introspecții în rândul celor ce îl ascultă.

Dar aici se ridică o întrebare pe care social media a  scos-o în evidență în ultimii ani: Este mai bine să nu spui nimic într-un mod memorabil?

Nu, desigur că nu. În schimb, trebuie să știm că modul în care spunem ceva este la fel de important ca ceea ce spunem.

Refuzul de a recunoaște acestă realitate evidentă ne face să riscăm ca informațiile valoroase, pe care dorim să le transmitem, să se piardă într-o mare cu conținut mai puțin interesant. De asemenea, există riscul să pierdem contactul cu aditorul  – conexiune ce trebuie făcută și păstrată printr-o narațiune puternică.

Deși suntem adesea rezistenți la ideea de a ni se spune ce să facem, suntem foarte susceptibili să fim de acord cu „morala poveștii” datorită modului în care ni se prezintă. Acest lucru este și mai evident în cazul copiilor. Așadar poveștile sunt un mod foarte eficient de a îi învăța pe copii lucruri noi, folositoare, fără a deveni plictisitori sau chiar deranjanți.

 Psihologia poveștilor – Cum ne afectează poveștile mintea

Poveștile dețin cu adevărat atât de multă putere și influență? Potrivit cercetărilor efectuate de psihologii Green & Brock, poveștile au o forță extraordinară.

De fapt, este foarte probabil să subestimăm cât de mult ne afectează poveștile. Motivul pentru care poveștile funcționează atât de bine asupra noastră este că suntem susceptibili să fim „măturați” atât în ​​mesajul lor, cât și în modul de a le spune.

Cu adevărat literal, poveștile ne pot transporta mintea într-un alt loc și, în acel loc, putem îmbrățișa lucruri pe care probabil le-am blama în „lumea reală și dură”. Veți vedea adesea că firmele creează o „poveste” pentru campaniile lor și își concentrează multe eforturi vorbind cu publicul în elaborarea și susținerea acestor povești.

Poveștile sunt și vor rămâne una din cele mai puternice unelte de convingere.

Țineți minte acest lucru când îi citiți copilului povestea de seară, sau când îl lăsați în fața televizorului.

Poveștile creează experiențe senzoriale

Uitați de realitatea virtuală. Creierul nostru ne poate transpune în povești singur, fără alti stimuli exteriori, în afara poveștii.

Când consumăm informații neinteresante, cum ar fi ascultarea unei prezentări cu puncte plictisitoare, o anumită parte a creierului nostru numită zona Wernicke este activată pentru a traduce cuvintele în semnificație.

Dar când auzim o poveste, creierul nostru se schimbă dramatic. Nu numai că sunt activate părțile de procesare a limbajului, dar la fel sunt și zonele care ar fi folosite dacă ați fi chiar voi în poveste.

De exemplu, dacă  asculți o introducere delicioasă a unui fel de mâncare în poveste, cortexul tău senzorial este activat, făcându-te să mirosi și să guști felul de mâncare. Dacă povestea implică mișcare, cortexul tău motor răspunde. Creierul tău are puterea de a lua povești și de a te face să le experimentezi ca și cum ar fi reale.

În acest fel, tu ești personajul principal al fiecărei povești pe care o auzi vreodată.  Trecând la un public mai tânăr, copii, lucrurile sunt și mai accentuate, aceștia visând de multe ori și în nopțile următoare fragmente din povestea auzită sau citită în care ei sunt personajele principale, sau personajul cuc are se indentifică cel mai ușor.

Poveștile influențează modul de gândire

Creierul  nostru nu se oprește doar la experiențe. Când ascultați povești de impact, creierul  vă poate determina să dezvoltați gânduri, opinii și idei care se aliniază cu persoana care spune povestea.

Când le spunem altora povești care ne-au influențat cu adevărat modul de gândire, putem avea efectiv același efect și asupra publicului nostru. Creierul povestitorului și al ascultătorului de povești se pot sincroniza, spune Uri Hasson  de la Princeton:

„Spunând pur și simplu o poveste, [o persoană] ar putea planta idei, gânduri și emoții în creierul ascultătorilor.”

Spunând o poveste grozavă, puteți schimba de fapt modul în care ascultătorul gândește și chiar se comportă. Așadar, ca părinți avem la îndemână unul din cele mai puternice instrumente educative, dar acesta necesită timp.

Poveștile conectează oamenii emoțional

Poveștile sunt despre colaborare și conexiune între oameni de diferiti. Acest lucru face din povești un mediu de legătură, intre oameni, culturi, pături sociale.

Poveștile depășesc generațiile, ne angajează prin emoții și ne leagă emoțional unii de ceilalți. Prin povești, împărtășim pasiuni, tristețe, greutăți și bucurii. Împărtășim  un sens și scop comun. Poveștile sunt terenul comun care permite oamenilor să comunice, depășind apărarea noastră și diferențele noastre. Poveștile ne permit să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și să găsim punctele comune cu ceilalți și astfel ne dezvoltă inteligența emoțională.

Poveștile ne fac mai buni, mai toleranți față de cei diferiți, mai dispoși să acceptăm că fiecare este unic și că normalitatea poate fi definită în multe forme.

De la poveștile de adormit copii la basme celebre ale Fraților Grimm poveștile fascinează și educă, învățând generație după generație, valori morale și sociale. Poveștile nu se perimează pentru că an de an minți proaspete și ne formate le ascultă și le descoperă înțelesurile. Psihologia poveștilor are asupra fiecărui copil o influență benefică, educativ creativă, dar folosită greșit aceasta poate genera și efecte nedorite.

E-theatrum susține prin povești și teatru pentru copii dar și pentru un public mai în vârstă educația prin povești.

People photo created by gpointstudio – www.freepik.com

Barbu Ștefănescu Delavrancea – dramaturg ,orator, avocat și  scriitor român o personalitate complexă ce a lăsat o vastă moștenire literară. A fost totodată membru al Academiei Română.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă (devenită apoi cartier) , din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“.

Familia Delavrancea a trăit în București, într-o casă boierească cu o curte mare și multă verdeață, situată în spatele Școlii Centrale. Acolo venea în vizită deseori dramaturgul I.L. Caragiale, cu care era prieten.

După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia.

În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu.​

Deși poveștile lui Delavrancea nu sunt pilonul principal al operei literare a marelui om de cultură, ele reprezintă o etapă importantă a dezvoltării literaturii fantastice în spațiul românesc.

Lumea poveștilor lui Delavrancea este un aparte diferită de cea a satului românesc zugravita de  Ion Creangă sau Ioan Slavici dar totuși inspirată din viața cotidiana a păturei de jos a societății de la acea vreme din România. Mahalaua Bucureștilor este cea care inspiră mare parte din acest povești dar și viața de familie idilică lipsită de griji a copilăriei.

Poveștile lui Barbu Stefănescu Delavrancea

Poveștile lui Delavrancea au bucurat generații de copii unele devenind celebre prin personajele lor precum Neghiniță iar altele intrând în folclorul citadin cu valoare de proverb precum Hagi-Tudose – model de zgârcenie.

Să vedem așadar poveștile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea

Neghiniță

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată…

Palatul de cleştar

Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte…

 

Norocul dracului

– Ba e noroc!
– Ba nu e noroc!
– Ba e noroc, muiere!
– Ba nu e, mă omule, nu!
– Adică, nu muncesc eu, femeie?
– Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.

Vezi poveste 

Departe, departe

Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.

O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi…

Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.

Poveste

Vezi povestea

Bunica

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…

Vezi povestea

Hagi-Tudose

Dincolo de „Crucea de piatră”, de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta Troiţa”. Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş…

 

Sultănica

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii – curate ca un pahar; prispa din faţă – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase…

 

Fata moşului

Copiii cutreierau voioşi via părăginită. Un şir, ţinându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhaţe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. – Cum dai ulciorul?

– Cum îl vezi,

cu ochii verzi,

ş-o lingură de păsat…

 

Văduvele

Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare…

Şuer

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric…

 

Pravoslavnicul şi slăninile

Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi. Toată avuţia lui era gura femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece. Guri flămânde, şi pace bună!

Bietul creştin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.

 

Povestile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea rămân o dovada a spiritului creator al marelui om de litere și vor bucura în continuare generații de copii,  îndemnându-i la visare și stârnidu-le creativitatea și imaginația.