Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea
Barbu Ștefănescu Delavrancea – dramaturg ,orator, avocat și scriitor român o personalitate complexă ce a lăsat o vastă moștenire literară. A fost totodată membru al Academiei Română.
S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă (devenită apoi cartier) , din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“.
Familia Delavrancea a trăit în București, într-o casă boierească cu o curte mare și multă verdeață, situată în spatele Școlii Centrale. Acolo venea în vizită deseori dramaturgul I.L. Caragiale, cu care era prieten.
După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia.
În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu.
Deși poveștile lui Delavrancea nu sunt pilonul principal al operei literare a marelui om de cultură, ele reprezintă o etapă importantă a dezvoltării literaturii fantastice în spațiul românesc.
Lumea poveștilor lui Delavrancea este un aparte diferită de cea a satului românesc zugravita de Ion Creangă sau Ioan Slavici dar totuși inspirată din viața cotidiana a păturei de jos a societății de la acea vreme din România. Mahalaua Bucureștilor este cea care inspiră mare parte din acest povești dar și viața de familie idilică lipsită de griji a copilăriei.
Poveștile lui Barbu Stefănescu Delavrancea
Poveștile lui Delavrancea au bucurat generații de copii unele devenind celebre prin personajele lor precum Neghiniță iar altele intrând în folclorul citadin cu valoare de proverb precum Hagi-Tudose – model de zgârcenie.
Să vedem așadar poveștile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea
Neghiniță
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată…
Palatul de cleştar
Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte…
Norocul dracului
– Ba e noroc!
– Ba nu e noroc!
– Ba e noroc, muiere!
– Ba nu e, mă omule, nu!
– Adică, nu muncesc eu, femeie?
– Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.
Departe, departe
Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.
O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi…
Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.
Poveste
A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea.
Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea:
– Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei…
Bunicul
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei…
Bunica
O văz, ca prin vis.
O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
– Ghici…
Hagi-Tudose
Dincolo de „Crucea de piatră”, de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta Troiţa”. Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş…
Sultănica
D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii – curate ca un pahar; prispa din faţă – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase…
Fata moşului
Copiii cutreierau voioşi via părăginită. Un şir, ţinându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhaţe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. – Cum dai ulciorul?
– Cum îl vezi,
cu ochii verzi,
ş-o lingură de păsat…
Văduvele
Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare…
Şuer
La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric…
Pravoslavnicul şi slăninile
Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi. Toată avuţia lui era gura femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece. Guri flămânde, şi pace bună!
Bietul creştin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.
Povestile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea rămân o dovada a spiritului creator al marelui om de litere și vor bucura în continuare generații de copii, îndemnându-i la visare și stârnidu-le creativitatea și imaginația.