E-theatrum
  • Tip:
  • Gen:
  • Durată:
  • Categorie:
  • Medie opinie:
Meniu
Autentificare
Abonează-te!
  • Spectacole
  • Povești
  • Spectacole Copii
  • Hektomeron
  • În curând
  • Tip:
  • Gen:
  • Durată:
  • Categorie:
  • Medie opinie:
  • Spectacole
  • Povești
  • Spectacole Copii
  • Hektomeron
  • În curând

Teatru Radiofonic

Teatru radiofonic repetitie

De la teatru radiofonic la teatru online

Teatrul Radiofonic era considerat pâna de curând a fi „scena acustică” a întregii țări. Acum el a devenit o scena internaționala ce uneste  milioane de ascultatori din întreaga lume. Se poate spune ca teatrul radiofonic este forma de arta dramatica cu cel mai numeros public, unic în peisajul mass-media cultural și artistic.

O noua forma de arta dramatica ce vine sa întregeasca peisajul artistic, ce a evoluat odata cu tehnologia este teatrul online. Acesta nu substituie teatrul radiofonic sau teatrul de televiziune ci vine ca o alternative a acestora completând o nevoie de cultura si propagare la nivel international a valorilor culturale si artistice ale unui popor.

Teatrul Radiofonic  – scurt istoric

Teatrul radiofonic reprezinta adaptarea unei piese de teatru pentru a fi transmisă la radio. Folosind doar sunetul, fără a avea nicio imagine vizuală, o piesă de teatru radiofonică include doar dialogul, muzica și efectele speciale pentru ca ascultătorul să-și imagineze personajele și povestea si cadrul în care aceasta se desfasoara. Teatrul radiofonic a cunoscut o largă popularitate în anii 1920, care  se va stinge treptat până la sfârsitul anilor 1950, odată cu apariția și dezvoltarea televiziunii.

S-a crezut la acel moment ca, viitorul teatrului radiofonic a apus si teatrul de televiziune îi va lua locul. Din fericire fiecare forma de teatru a avut un public loial  iar teatrul radiofonic a continuat sa existe chiar daca nu a mai atins cotele de audienta din perioada de glorie.

La 18 februarie 1929 a fost transmisă prima piesa de teatru la microfon din România, Ce știa satul… de Ion Valjan, cu Maria Filotti și Romald Bulfinsky de la Teatrul Național din București în rolurile principale.

Eugen Lovinescu aprecia la acea vreme ca aceasta piesa de teatru este „poate cea mai buna comedie într-un act din literatura noastră”

În privinta teatrului la microfon, Radio România era în rând cu Vestul Europei. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeasi perioada, în iarna 1928 – 1929, fapt mentionat de revista “Radio”.

În anul 1932 se transmite primul spectacol de teatru radiofonic pentru copii „Cireșica”, adaptare după Charles Perrault.

Se punea desigur, înca de la început, problema specificului teatrului cu unica dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonica a pieselor scrise pentru “teatrul de scândura”, aparitia autorilor care sa scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializati, actori cu voci radiogenice, dinamica si culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio dotat pentru teatrul radiofonic (sursa: tnr.srr.ro)

Pâna la introducerea benzii de magnetofon  ca support în 1948, teatrul radiofonic se difuza în direct. În anii 40-50, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în acelasi timp cu transmiterea lor în direct la radio, fapt uzual si pentru alte emisiuni, mai ales cele culturale.

Din pacate, discurile cu teatru radiofonic, din aceasta perioada,  s-au pastrat doar, într-o foarte mica masura în arhive sau la colectionari.

În paralel cu piesele difuzate din studio, se transmiteau în direct spectacole de pe scenele teatrelor.

Era o epoca în care teatrul ajungea în fiecare casa ce avea un aparat de radio, iar soluțiile tehnice se îmbunatațesc considerabil aducand calitatea transmisiunilor  audio live dar si a înregistrarilor într-o noua etapa.

Cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe banda, care se pastreaza în Fonoteca Radioului, dateaza din 1951: Hagi Tudose de Delavrancea, cu Nicolae Baltațeanu în rolul principal, în regia lui Ion Sahighian

Teatru de televiziune

Odata cu apariția televiziunii si dezvoltarea acesteia teatrul cunoaste si el o noua etapa – teatrul de televiziune. Televiziunea Româna va deține rolul cheie fiind singurul post TV ce emitea pe teritoriul țarii.

Teatrul TV va  aduce în scena foarte multe spectacole facând actul artistic  mult mai accesibil tuturor. Astfel multi actori vor cunoaste faima si recunoasterea nationala, acesta forma de arta dramatica fiind totodata o rampa pentru tinerii actori sa se afirme si sa faca pasul de la scena teatrului la film.

Filmate în studiourile TVR şi adaptate la scenariu de televiziune, teatrul tv va da posibilitatea publicului sa se bucure de ecranizările unor texte clasice, cât şi contemporane, inspirate de marele opera dramaturgice atât românesti cât si universale.

În 1968, la prima ediţiei a Festivalului Internaţional de Teatru de Televiziune de la Sofia, TVR primea Diploma de onoare pentru „Surorile Boga” o adaptare pentru televiziune dupa piesa lui Horia Lovinescu. La următoarea ediţie TVR aobţinut  Premiul şi Trofeul pentru cea mai bună scenografie a unui spectacol TV (Vasile Rotaru – piesa „Discurs pentru o floare” de Paul Everac )

Elocvent este pentru teatrul de televiziune un interviu cu actorul Marcel Iureș, despre cum ar putea fi definita aceasta forma de arta dramatica.

Teatrul online

Bazându-se pe arhivele audio si video ale teatrului radiofonic si ale teatrului tv debutul în online a fost facut destul de timid, cu înregistrari vechi ale unor spectacole radiofonice publicate online la sfârsitul anilor 90.

Odata cu explozia platformelor de streaming precum Youtube , distribuirea online a acestor spectacole de teatru a cunoscut o amploare fara precedent.

Din pacate controlul deficitar al drepurilor de autori si drepturilor de difuzare  a acestor spectacole în mediul online, dar si lipsa unei legislatii moderne a lasat loc distribuirii publice pe scara larga a multor spectacole de catre persoane sau entitați ce nu aveau drepturi asupra acestor producții. Astfel creatorii acestor adevarate opera de arta dramatica au fost privati de drepturile de autor asupra muncii lor.

Tot mai multe spectacole de teatru radiofonic sunt acum disponibile pe platform de streaming audio-video din pacate pentru artisti si din fericire pentru publicul larg, gratuit .

În ceea ce priveste transmisiunile online live ale unor spectacole de teatru nu exista în prezent o data certa când acestea au inceput, cel puțin pentru spectacolele românesti.

E-theatrum.com – platforma online pentru teatru de calitate

E-theatrum a dus mai departe modalitațile de promovare pentru teatrul românesc punând la dispoziție peste 200 de spectacole originale, cu drepturi de autor ale unor cunoscute instituții de teatru din România.

Lansata în 2019 platforma e-theatrum îsi propune sa duca mai departe traditia teatrului românesc facicilitand accesul  la sute de spectacole de teatru atât pentru iubitorii maturi de teatru cât mai ales pentru copii. Un loc aparte al audienței acestor spectacole îl au românii din diaspora.

Institutii de teatru precum Teatru Vasilache din Botosani, Teatrul de Arta Deva, Teatrul Elvira Godeanu, Teatrul Ateneu Iasi au ințeles demersul artistic al proiectului si au venit cu productii dramatice proprii pentru a fi accesibile publicului intr-un format de calitate.

Odata cu izbucnirea pandemiei de CORONAVIRUS in martie 2020 teatrul online a cunoscut o dezvoltare fara precedent dat fiind condițiile de izolare impuse de criza sanitara. Astfel Teatre mari, pentru a-si mentine activitatea si a pastra contactul cu publicul  au folosit internetul pentru a transmite spectacole online, live sau înregistrate.

Totodata e-theatrum îsi propune educarea unui public tânar prin oferta de spectacole de teatru pentru copii atât spectacole cu actori cât si spectacole de teatru de papusi. De la basmele Fratilor Grimm la povestile lui Ion Creanga spectacolele ofera celor mici o o poarta moderna spre fascinanta lume a povestilor.

Proiectul E-theatrum.com sustine prin abonamentele online producțiile originale si totodata asigura actorilor veniturile cuvenite din drepturile de autor ce vin din munca lor ca artisti.

Foto: arhiva.rador.ro

cornisteanu, teatru, teatru online, e-theatrum

Regizorul Mircea Cornişteanu, de la strung la marile scene ale teatrului

Regizorul Mircea Cornişteanu, de la strung la marile scene ale teatrului

Teatrul la microfon mi-a deschis urechile
Vinovat de prezenţa mea în rândul oamenilor de teatru este radioul. Eu sunt un om care a apucat să-i asculte pe marii actori ai teatrului românesc, care în anii ’50, ’60, ’70 produceau spectacole de teatru la microfon. Am deschis urechile, ca să zic aşa, la o vârstă de început a vieţii, aveam cred 7-8 ani, 10 ani şi până la 20 de ceva am tot ascultat teatru la microfon. În anii cei mai fragezi ascultam piesele ca pe nişte poveşti. După aceea am început să găsesc şi altceva, alte înţelesuri din piesele de teatru şi a început să-mi placă din ce în ce mai tare.

teatru-radiofonic

Înainte să termin liceul, vroiam să mă fac actor, dar dicţiunea mea nu este ideală pentru o carieră de actor, şi mi-a atras atenţia asupra acestui lucru regretatul regizor Mihai Dimiu care mi-a fost apoi şi profesor în primul an de regie de teatru. Prin anul 1960 se organizau cursuri de pregătire la IATC – aşa se numea academia de teatru de atunci – eu eram elev la Liceul Caragiale din Bucureşti, şi mi-a spus că n-am şanse să ajung la actorie cu dicţia mea şi să mă gndesc că, dacă-mi place aşa mult teatrul, dacă n-aş vrea să mă fac regizor. Atunci am aflat eu că există profesia asta care are o oarecare importanţă în teatru- ascultam la radio în caseta tehnică a spectacolului că se spunea: regia artistică, cutare, mergeam şi la spectacole de teatru şi vedeam că regia e a cutăruia, dar în acea vreme, în anii ’50, începutul anilor ‘60, regizorul n-avea nici pe departe faima şi importanţa pe care le are în momentul de faţă în spectacolul teatral. Am fost uşor dezamăgit că nu puteam să fiu actor, dar sunt şi suficient de leneş să nu fac ce făcea Diogene pe vremuri, să merg la malul mării cu pietre în gură şi să astup prin elocinţa mea zgomotele mării. Poate aşi fi putut să-mi corectez dicţia, în orice caz, nu m-am ocupat de asta. Când am terminat liceul, am vrut să dau la institutul de teatru, dar nu se dădea examen, în 1961. Am dat examen la istoria şi teoria artei la Institutul de Artă Plastică, din fericire n-am intrat în primul an, că dacă intram acolo făceam cine ştie ce carieră de critic de artă şi nu de artist al teatrului. Nu regret deloc, chiar îmi pare bine, pentru că asta e ce-mi place, nu cred că mi-ar fi plăcut mai mult aia. N-am intrat, am lucrat un an într-o fabrică, am fost strungar, adică m-am calificat acolo strungar-caruselist, şi în anul următor am dat examen la filologie, pentru că tot nu se dădea examen la regie. Abia când treceam eu prin anul III la filologie s-a dat examen la regie, dar n-am vrut să arunc cei doi ani de filologie pe care i-am făcut, mai ales că nu ştiam sigur dacă intru. Am terminat facultatea de filologie în 1967. Nu aveam actele necesare să mă înscriu la examen în ’67 pentru că actele erau la filologie până când primeam repartiţia, iar repartiţia era după perioada de înscrieri. În ’68 nu se dădea examen, în ’69 abia s-a putut da examen, am dat şi am intrat. Până în ’73 am făcut facultatea de regie de teatru la clasa lui Radu Penciulescu. Cei doi ani, între ’67 şi ’69, am fost professor de română şi de istorie la o şcoală de la ţară, în Bărăgan, în Ialomiţa. Mi-au folosit enorm cunoştinţele din domeniul muncitoresc, de la Uzina 23 August din Bucureşti, unde am fost un an, şi de la şcoala de la ţară. Din 1973 am fost repartizat la Teatrul Naţional din Craiova, unde am rămas ca regizor până în 1990. Atunci m-am mutat la Bucureşti, la Teatrul Nottara, dar din cauza unor bube la dosar nu m-au putut angaja – îmi umbla gura, eram urmărit de Securitate pentru atitudini neconforme cu politica Partidului din vremea aia, toate astea le-am văzut ulterior în dosarele de Securitate pe care le-am studiat la CNSAS. Până la urmă nu conta unde eşti angajat. Eram invitat şi am lucrat în zeci de teatre şi din ţară, şi din străinătate. Că aveam funcţia de bază la Craiova, sau la Bucureşti sau la mama dracului, nu conta. Până în 2000 am fost regizor la Teatrul Nottara, şi din 1996 până în 2000 am fost şi directorul Teatrului Sică Alexandrescu din Braşov. Din 2000 până în present sunt directorul Teatrului Naţional din Craiova.

Primul spectacol regizat de mine a fost început de o regizoare celebră
Primul meu spectacol, chiar după repartiţia mea la Teatrul Naţional din Craiova – era director Amza Pellea, tocmai se inaugurase în 1973 noua clădire a teatrului – primul spectacol pe care l-am făcut pe o scenă profesionistă, nu în facultate, a fost la Botoşani. Am fost invitat de directorul de atunci al Teatrului din Botoşani să fac spectacolul Vlaicu Vodă, pe care îl începuse Marieta Sadova, care era o regizoare celebră pe vremea aia, dar s-a certat cu conducerea, cu actorii. Eu ca începător am fost arhi-fericit, dar decorul era făcut, banii pe décor erau cheltuiţi, iar eu am rămas să fac spectacolul în decorul pe care îl gândiseră Marieta Sadova şi colaboratorii ei. Eu am schimbat cât am putut şi după cum m-am gândit eu că trebuie făcută piesa asta. A ieşit un spectacol onest, dar a fost o preluare a unui spectacol început de altcineva. În orice caz, spectacolul rămâne semnat de mine şi rămâne în istoria mea personal ca primul meu spectacol făcut pe o scenă profesionistă.

Amza Pellea: „Fă, băi puştiule, piesa asta!” Ca debutant, pe lângă talent, ai nevoie de noroc
Despre tânăra generaţie de regizori, eu nu ştiu cu ce vine ea nou. Fiecare din generaţiile care se succed aduce câte ceva, în primul rând vine cu tinereţea, care este un dar de la Dumnezeu pe care îl ai o vreme. Nu ştiu cum trebuie folosită tinereţea. Unul mai deştept decât mine spunea că bătrânii, nemaiputând da pilde rele, dau exemple bune. Să te inspiri după modelul cutare este o chestiune care funcţionează mai mult theoretic. Sigur că tinerii au de multe ori modele, am avut şi eu, dar până la urmă, fiecare are nevoie, pe lângă talentul în absenţa căruia n-are nici un rost să discutăm, are nevoie de multe, multe altele, mai importante decât exemplele. Trebuie noroc, depinde unde nimereşti la începutul carierei. Eu am avut un noroc extraordinar că am nimerit la Craiova, care era un teatru important, cu actori mari, cu o tradiţie foarte serioasă, unde lucraseră mari regizori, unde fuseseră foarte mari actori şi un teatru care făcea spectacole de un nivel artstic bun. Am avut şi marea şansă că datorită directorului teatrului (pentru un an, dar a fost suficient), primul spectacol care mi-a fost încredinţat la Craiova a fost O scrisoare pierdută.

Amza-Pellea-4824c1e

N-o să-l uit niciodată pe Amza pentru că a avut curajul să încredinţeze unui nimeni cum eram eu, care nu făcusem decât spectacolul ăla la Botoşani, spectacolul şi mi-a spus “fă, băi puştiule, piesa asta!” N-o să-l uit niciodată pentru că a influenţat hotărâtor cariera mea. Şi apetenţa mea pentru Caragiale, dar şi faptul că mi-a ieşit bine acel prin spectacol, cu o piesă grea de tot cum este Scrisoarea pierdută, cu o ascendenţă colosală, cu zeci de spectacole memorabile în istoria teatrală anterioară spectacolului meu, au reuşit să spună ceva despre lumea lui Caragiale altfel decât se spusese până atunci. Am folosit unii din marii actori ca să joace în acest spectacol, dar, de la un moment dat, au fost alături de mine, şi asta a făcut ca spectacolul să aibă success. În felul asta am căpătat o doză de încredere a lor, fără de care nu se poate face nimic. Am învăţat alături de ei şi au învăţat, unii care erau tineri în vremea aia, alături de mine, iar astăzi sunt marii actori ai Craiovei. Am crescut împreună şi am ajuns în momentul de faţă.

Majoritatea celor care fac artă este sortită mediocrităţii
Ce trebuie să înveţe tânăra generaţie din experienţa mea? Habar n-am. Dar ar trebui să meargă cu îndârjire, dacă au vreun ţel, spre împlinirea lui. Ar trebui să înţeleagă că a practica această meserie în teatrul, pe lângă gloria pe care eventual ţi-o poate da, este un lucru foarte greu, cu multe renunţări. Deşit toţi au bastonul de mareşal în raniţă, foarte puţini reuşesc să-l scoată de acolo şi să-l arate lumii ca baston de mareşal, ci ca toiag pe care să te sprijini. Ar trebui să fie pregătiţi să piardă, să fie conştienţi că a pierde e în datele problemei, şi că pierderea în meseriile artistice este mult mai dureroasă decât în meseriile obişnuite. Prin pierdere înţeleg să fii mediocru. Poţi să fii u medic sau un inginer mediocru – rămâi tot “domnul inginer” sau “domnul doctor”, nu prea ştie lumea că eşti cum eşti. Dar fiind în văzul lumii, dacă eşti un artist mediocru, şi portarul teatrului te salută altfel. Ca şi în sport, campionii sunt cei care iau totul. Majoritatea celor care fac artă este sortită mediocrităţii, că este în firea lucrurilor. Dacă n-ar exista mediocrităţile, n-ar mai exista vârfurile, dar sentimental ratării este mult mai dureros la cei care fac artă decât la cei care fac altfel de meserii.

Tinerii sunt obligaţi să facă spectacole creative
Una este când un teatru profesionist, care are toate condiţiile din lume spune “ia să mai ieşim noi de pe scena asta minunată şi să jucăm o dată sau de câteva ori în gară”! Noi o facem pentru că avem oricând posibilitatea să ne întoarcem la condiţiile şi spaţiile ideale pentru teatru. E alta situaţia celor care nu sunt angajaţi în teatre şi care sunt obligaţi, dar nu numai în România, să găsească alternative, pentru că nu pot avea condiţiile profesioniste din teatru. Din fericire, au apărut şi apar în continuare tot felul de teatre private. În Bucureşti s-au înmulţit şi e foarte bine că s-a făcut asta pentru că s-au înmulţit ocaziile ca tinerii care năzuiesc spre teatru pot s-o facă altfel decât în teatrul instituţionalizat. Ei sunt obligaţi să facă spectacole mai creative. Dacă vrei să joci Hamlet într-un apartament, trebuie să faci în aşa fel încât cei câţiva spectator care văd Hamletul tău, fără un minim de dotări tehnice, să fie atenţi trei ore, sau două ore, la ce faci tu, şi să te aprecieze. Dacă nu ai success cu Hamletul făcut într-o cameră, atunci eşti singurul vinovat. De multe ori, însă, cei care fac spectacole cu piese importante în spaţii neconvenţionale dau dovadă de creativitate şi, în felul acesta, îşi legitimează talentul şi au şansa să fie cooptaţi, şi se întâmplă destul de des. La marile festivaluri de teatru, la Avignon, la Edinburgh sau la alte festivaluri, există secţiunile de Off. În afară de selecţia principală, care aduce mari spectacole, există secţiunea celor care vin pe banii lor, îşi închiriază săli, trotuare, joacă pentru doi-trei spectatori şi sunt fericiţi atunci când intră un jurnalist, un critic de teatru sau un om de teatru, un director de teatru, un regizor în căutare de tineri sau de oameni talentaţi, sunt fericiţi că vin să-I vadă şi au şansa de a urca pe treptele profesiei. La noi, tinerii aleg să joace în spaţii neconvenţionale sau teatre private şi din alte motive. Unii au mai multă energie şi talent decât pot consuma în teatrul propriu. Sunt mulţi actori angajaţi în teatre care joacă în nenumărate alte producţii care nu sunt ale teatrului. Marius Manole, de exemplu, actor de frunte al Teatrului Naţional din Bucureşti, joacă în nenumărate producţii, altele decât cele ale Teatrului Naţional. Fără îndoială că sunt şi raţiuni financiare, iar un actor-vedetă cum este Marius Manole aduce public în teatrele neconvenţionale şi câştigă şi el bani în plus faţă de salariile mizerabile care sunt în teatru.

Internetul e o şansă de a te apropia de orice, inclusiv de teatru
E foarte posibil ca, aşa cum eu m-am îndrăgostit de teatru ascultându-l la radio, acum cineva să se îndrăgostească de teatru urmărindu-l pe Internet. Condiţia este ca fie el să aibă de la Dumezeu darul de a aprecia just ceea ce vede, fie să aibă pe cineva care să-l îndrume ce anume să vadă, sau mai precis ce anume să aprecieze cum trebuie. Televiziunile sunt pline de orori. Teatrul TV are şi producţii bune şi producţii proaste, cum şi teatrele au şi producţii bune şi producţii proaste. Fără îndoială că Internetul este o şansă pentru foarte multă lume. E o şansă de a te apropia de orice, inclusiv de teatru. O platformă ca e-Theatrum.com nu numai că este necesară, esti şi ca o contrapondere a ororilor care se dau la televiziunile de divertisment. Apariţia unei astfel de platforme, care să prezinte spectacole de calitate, merită salutată. Nu pot decât să felicit iniţiativa, iar de acum trebuie facută selecţia a ceea ce apare acolo, pentru că problema nu este textul, ci cum a ieşit spectacolul. Macbeth e o piesă grozavă, dar dacă fac un spectacol idiot şi piesa pare tâmpită! Este nevoie să fie acoperite cât mai multe gusturi şi dorinţele a cât mai multor categorii de public, iar din fericire există marfă de calitate pentru toată lumea. Doresc ca să ia acest exemplu şi alţi întreprinzători, să apară platforme concurente, şi asta numai spre binele tuturor spectatorilor. Ar trebui să fiu reticent în a vă ura succes, pentru că s-ar putea să ne furaţi spectatorii, deşi cred că publicul va vrea să vadă actorii de aproape, după ce-i vor vedea online!