bucuresti

Regizorul Mircea Cornişteanu, de la strung la marile scene ale teatrului

Teatrul la microfon mi-a deschis urechile
Vinovat de prezenţa mea în rândul oamenilor de teatru este radioul. Eu sunt un om care a apucat să-i asculte pe marii actori ai teatrului românesc, care în anii ’50, ’60, ’70 produceau spectacole de teatru la microfon. Am deschis urechile, ca să zic aşa, la o vârstă de început a vieţii, aveam cred 7-8 ani, 10 ani şi până la 20 de ceva am tot ascultat teatru la microfon. În anii cei mai fragezi ascultam piesele ca pe nişte poveşti. După aceea am început să găsesc şi altceva, alte înţelesuri din piesele de teatru şi a început să-mi placă din ce în ce mai tare.

Înainte să termin liceul, vroiam să mă fac actor, dar dicţiunea mea nu este ideală pentru o carieră de actor, şi mi-a atras atenţia asupra acestui lucru regretatul regizor Mihai Dimiu care mi-a fost apoi şi profesor în primul an de regie de teatru. Prin anul 1960 se organizau cursuri de pregătire la IATC – aşa se numea academia de teatru de atunci – eu eram elev la Liceul Caragiale din Bucureşti, şi mi-a spus că n-am şanse să ajung la actorie cu dicţia mea şi să mă gndesc că, dacă-mi place aşa mult teatrul, dacă n-aş vrea să mă fac regizor. Atunci am aflat eu că există profesia asta care are o oarecare importanţă în teatru- ascultam la radio în caseta tehnică a spectacolului că se spunea: regia artistică, cutare, mergeam şi la spectacole de teatru şi vedeam că regia e a cutăruia, dar în acea vreme, în anii ’50, începutul anilor ‘60, regizorul n-avea nici pe departe faima şi importanţa pe care le are în momentul de faţă în spectacolul teatral. Am fost uşor dezamăgit că nu puteam să fiu actor, dar sunt şi suficient de leneş să nu fac ce făcea Diogene pe vremuri, să merg la malul mării cu pietre în gură şi să astup prin elocinţa mea zgomotele mării. Poate aşi fi putut să-mi corectez dicţia, în orice caz, nu m-am ocupat de asta. Când am terminat liceul, am vrut să dau la institutul de teatru, dar nu se dădea examen, în 1961. Am dat examen la istoria şi teoria artei la Institutul de Artă Plastică, din fericire n-am intrat în primul an, că dacă intram acolo făceam cine ştie ce carieră de critic de artă şi nu de artist al teatrului. Nu regret deloc, chiar îmi pare bine, pentru că asta e ce-mi place, nu cred că mi-ar fi plăcut mai mult aia. N-am intrat, am lucrat un an într-o fabrică, am fost strungar, adică m-am calificat acolo strungar-caruselist, şi în anul următor am dat examen la filologie, pentru că tot nu se dădea examen la regie. Abia când treceam eu prin anul III la filologie s-a dat examen la regie, dar n-am vrut să arunc cei doi ani de filologie pe care i-am făcut, mai ales că nu ştiam sigur dacă intru. Am terminat facultatea de filologie în 1967. Nu aveam actele necesare să mă înscriu la examen în ’67 pentru că actele erau la filologie până când primeam repartiţia, iar repartiţia era după perioada de înscrieri. În ’68 nu se dădea examen, în ’69 abia s-a putut da examen, am dat şi am intrat. Până în ’73 am făcut facultatea de regie de teatru la clasa lui Radu Penciulescu. Cei doi ani, între ’67 şi ’69, am fost professor de română şi de istorie la o şcoală de la ţară, în Bărăgan, în Ialomiţa. Mi-au folosit enorm cunoştinţele din domeniul muncitoresc, de la Uzina 23 August din Bucureşti, unde am fost un an, şi de la şcoala de la ţară. Din 1973 am fost repartizat la Teatrul Naţional din Craiova, unde am rămas ca regizor până în 1990. Atunci m-am mutat la Bucureşti, la Teatrul Nottara, dar din cauza unor bube la dosar nu m-au putut angaja – îmi umbla gura, eram urmărit de Securitate pentru atitudini neconforme cu politica Partidului din vremea aia, toate astea le-am văzut ulterior în dosarele de Securitate pe care le-am studiat la CNSAS. Până la urmă nu conta unde eşti angajat. Eram invitat şi am lucrat în zeci de teatre şi din ţară, şi din străinătate. Că aveam funcţia de bază la Craiova, sau la Bucureşti sau la mama dracului, nu conta. Până în 2000 am fost regizor la Teatrul Nottara, şi din 1996 până în 2000 am fost şi directorul Teatrului Sică Alexandrescu din Braşov. Din 2000 până în present sunt directorul Teatrului Naţional din Craiova.

Primul spectacol regizat de mine a fost început de o regizoare celebră
Primul meu spectacol, chiar după repartiţia mea la Teatrul Naţional din Craiova – era director Amza Pellea, tocmai se inaugurase în 1973 noua clădire a teatrului – primul spectacol pe care l-am făcut pe o scenă profesionistă, nu în facultate, a fost la Botoşani. Am fost invitat de directorul de atunci al Teatrului din Botoşani să fac spectacolul Vlaicu Vodă, pe care îl începuse Marieta Sadova, care era o regizoare celebră pe vremea aia, dar s-a certat cu conducerea, cu actorii. Eu ca începător am fost arhi-fericit, dar decorul era făcut, banii pe décor erau cheltuiţi, iar eu am rămas să fac spectacolul în decorul pe care îl gândiseră Marieta Sadova şi colaboratorii ei. Eu am schimbat cât am putut şi după cum m-am gândit eu că trebuie făcută piesa asta. A ieşit un spectacol onest, dar a fost o preluare a unui spectacol început de altcineva. În orice caz, spectacolul rămâne semnat de mine şi rămâne în istoria mea personal ca primul meu spectacol făcut pe o scenă profesionistă.

Amza Pellea: „Fă, băi puştiule, piesa asta!” Ca debutant, pe lângă talent, ai nevoie de noroc
Despre tânăra generaţie de regizori, eu nu ştiu cu ce vine ea nou. Fiecare din generaţiile care se succed aduce câte ceva, în primul rând vine cu tinereţea, care este un dar de la Dumnezeu pe care îl ai o vreme. Nu ştiu cum trebuie folosită tinereţea. Unul mai deştept decât mine spunea că bătrânii, nemaiputând da pilde rele, dau exemple bune. Să te inspiri după modelul cutare este o chestiune care funcţionează mai mult theoretic. Sigur că tinerii au de multe ori modele, am avut şi eu, dar până la urmă, fiecare are nevoie, pe lângă talentul în absenţa căruia n-are nici un rost să discutăm, are nevoie de multe, multe altele, mai importante decât exemplele. Trebuie noroc, depinde unde nimereşti la începutul carierei. Eu am avut un noroc extraordinar că am nimerit la Craiova, care era un teatru important, cu actori mari, cu o tradiţie foarte serioasă, unde lucraseră mari regizori, unde fuseseră foarte mari actori şi un teatru care făcea spectacole de un nivel artstic bun. Am avut şi marea şansă că datorită directorului teatrului (pentru un an, dar a fost suficient), primul spectacol care mi-a fost încredinţat la Craiova a fost O scrisoare pierdută.

N-o să-l uit niciodată pe Amza pentru că a avut curajul să încredinţeze unui nimeni cum eram eu, care nu făcusem decât spectacolul ăla la Botoşani, spectacolul şi mi-a spus “fă, băi puştiule, piesa asta!” N-o să-l uit niciodată pentru că a influenţat hotărâtor cariera mea. Şi apetenţa mea pentru Caragiale, dar şi faptul că mi-a ieşit bine acel prin spectacol, cu o piesă grea de tot cum este Scrisoarea pierdută, cu o ascendenţă colosală, cu zeci de spectacole memorabile în istoria teatrală anterioară spectacolului meu, au reuşit să spună ceva despre lumea lui Caragiale altfel decât se spusese până atunci. Am folosit unii din marii actori ca să joace în acest spectacol, dar, de la un moment dat, au fost alături de mine, şi asta a făcut ca spectacolul să aibă success. În felul asta am căpătat o doză de încredere a lor, fără de care nu se poate face nimic. Am învăţat alături de ei şi au învăţat, unii care erau tineri în vremea aia, alături de mine, iar astăzi sunt marii actori ai Craiovei. Am crescut împreună şi am ajuns în momentul de faţă.

Majoritatea celor care fac artă este sortită mediocrităţii
Ce trebuie să înveţe tânăra generaţie din experienţa mea? Habar n-am. Dar ar trebui să meargă cu îndârjire, dacă au vreun ţel, spre împlinirea lui. Ar trebui să înţeleagă că a practica această meserie în teatrul, pe lângă gloria pe care eventual ţi-o poate da, este un lucru foarte greu, cu multe renunţări. Deşit toţi au bastonul de mareşal în raniţă, foarte puţini reuşesc să-l scoată de acolo şi să-l arate lumii ca baston de mareşal, ci ca toiag pe care să te sprijini. Ar trebui să fie pregătiţi să piardă, să fie conştienţi că a pierde e în datele problemei, şi că pierderea în meseriile artistice este mult mai dureroasă decât în meseriile obişnuite. Prin pierdere înţeleg să fii mediocru. Poţi să fii u medic sau un inginer mediocru – rămâi tot “domnul inginer” sau “domnul doctor”, nu prea ştie lumea că eşti cum eşti. Dar fiind în văzul lumii, dacă eşti un artist mediocru, şi portarul teatrului te salută altfel. Ca şi în sport, campionii sunt cei care iau totul. Majoritatea celor care fac artă este sortită mediocrităţii, că este în firea lucrurilor. Dacă n-ar exista mediocrităţile, n-ar mai exista vârfurile, dar sentimental ratării este mult mai dureros la cei care fac artă decât la cei care fac altfel de meserii.

Tinerii sunt obligaţi să facă spectacole creative
Una este când un teatru profesionist, care are toate condiţiile din lume spune “ia să mai ieşim noi de pe scena asta minunată şi să jucăm o dată sau de câteva ori în gară”! Noi o facem pentru că avem oricând posibilitatea să ne întoarcem la condiţiile şi spaţiile ideale pentru teatru. E alta situaţia celor care nu sunt angajaţi în teatre şi care sunt obligaţi, dar nu numai în România, să găsească alternative, pentru că nu pot avea condiţiile profesioniste din teatru. Din fericire, au apărut şi apar în continuare tot felul de teatre private. În Bucureşti s-au înmulţit şi e foarte bine că s-a făcut asta pentru că s-au înmulţit ocaziile ca tinerii care năzuiesc spre teatru pot s-o facă altfel decât în teatrul instituţionalizat. Ei sunt obligaţi să facă spectacole mai creative. Dacă vrei să joci Hamlet într-un apartament, trebuie să faci în aşa fel încât cei câţiva spectator care văd Hamletul tău, fără un minim de dotări tehnice, să fie atenţi trei ore, sau două ore, la ce faci tu, şi să te aprecieze. Dacă nu ai success cu Hamletul făcut într-o cameră, atunci eşti singurul vinovat. De multe ori, însă, cei care fac spectacole cu piese importante în spaţii neconvenţionale dau dovadă de creativitate şi, în felul acesta, îşi legitimează talentul şi au şansa să fie cooptaţi, şi se întâmplă destul de des. La marile festivaluri de teatru, la Avignon, la Edinburgh sau la alte festivaluri, există secţiunile de Off. În afară de selecţia principală, care aduce mari spectacole, există secţiunea celor care vin pe banii lor, îşi închiriază săli, trotuare, joacă pentru doi-trei spectatori şi sunt fericiţi atunci când intră un jurnalist, un critic de teatru sau un om de teatru, un director de teatru, un regizor în căutare de tineri sau de oameni talentaţi, sunt fericiţi că vin să-I vadă şi au şansa de a urca pe treptele profesiei. La noi, tinerii aleg să joace în spaţii neconvenţionale sau teatre private şi din alte motive. Unii au mai multă energie şi talent decât pot consuma în teatrul propriu. Sunt mulţi actori angajaţi în teatre care joacă în nenumărate alte producţii care nu sunt ale teatrului. Marius Manole, de exemplu, actor de frunte al Teatrului Naţional din Bucureşti, joacă în nenumărate producţii, altele decât cele ale Teatrului Naţional. Fără îndoială că sunt şi raţiuni financiare, iar un actor-vedetă cum este Marius Manole aduce public în teatrele neconvenţionale şi câştigă şi el bani în plus faţă de salariile mizerabile care sunt în teatru.

Internetul e o şansă de a te apropia de orice, inclusiv de teatru
E foarte posibil ca, aşa cum eu m-am îndrăgostit de teatru ascultându-l la radio, acum cineva să se îndrăgostească de teatru urmărindu-l pe Internet. Condiţia este ca fie el să aibă de la Dumezeu darul de a aprecia just ceea ce vede, fie să aibă pe cineva care să-l îndrume ce anume să vadă, sau mai precis ce anume să aprecieze cum trebuie. Televiziunile sunt pline de orori. Teatrul TV are şi producţii bune şi producţii proaste, cum şi teatrele au şi producţii bune şi producţii proaste. Fără îndoială că Internetul este o şansă pentru foarte multă lume. E o şansă de a te apropia de orice, inclusiv de teatru. O platformă ca e-Theatrum.com nu numai că este necesară, esti şi ca o contrapondere a ororilor care se dau la televiziunile de divertisment. Apariţia unei astfel de platforme, care să prezinte spectacole de calitate, merită salutată. Nu pot decât să felicit iniţiativa, iar de acum trebuie facută selecţia a ceea ce apare acolo, pentru că problema nu este textul, ci cum a ieşit spectacolul. Macbeth e o piesă grozavă, dar dacă fac un spectacol idiot şi piesa pare tâmpită! Este nevoie să fie acoperite cât mai multe gusturi şi dorinţele a cât mai multor categorii de public, iar din fericire există marfă de calitate pentru toată lumea. Doresc ca să ia acest exemplu şi alţi întreprinzători, să apară platforme concurente, şi asta numai spre binele tuturor spectatorilor. Ar trebui să fiu reticent în a vă ura succes, pentru că s-ar putea să ne furaţi spectatorii, deşi cred că publicul va vrea să vadă actorii de aproape, după ce-i vor vedea online!